Un concept utopic, v-ați gândi. Și eu îl consideram la fel, până recent.
Dar să va povestesc ceva. Nu e din basme, e din viața mea.
Încă de mici, suntem învățați să punem cele mai clasice întrebări sociale: “Cum te cheamă?” și “Câți ani ai?”. În perioada copilăriei, întrebările acestea au ca unic scop descoperirea elementelor definitorii în vederea creării unei prietenii. Simplu. Le mai punem și în adolescență, le răspundem fără probleme, uneori chiar și în perioada maturității tinere. Pe măsură ce trece timpul, însă, întrebarea a doua devine incomodă, iar oamenii încep să evite fie să o adreseze, fie să îi răspundă. Pentru că începem să ne autodefinim prin vârsta cronologică.
Ce este vârsta cronologică?
E bine să o definim, căci nu este aproape niciodată aceeași cu vârsta sufletească, mentală sau metabolică. Vârsta cronologică este cea prezentă în buletin. Ești născut în ‘84, ai 36 de ani. Ești născut în ‘60, ai 60 de ani. Și tot așa.
Recent, am realizat că vârsta ți-o dă starea de spirit. Că ai atâția ani câți simți că te apasă…și că tinerețea este de fapt modul în care te privești pe tine însuți. Am vârsta dată de felul în care mă simt și de modul în care trăiesc fiecare clipă din viața mea în care pot schimba ceva. Este de necrezut cât de frumos și liber poți trăi atunci când anii din buletin nu există și, astfel, se topesc barierele societății în care trăim. Și pe care ni le impunem.
Am x ani. Irelevantă variabila x.
Nu e nimic pentru mine. Nici măcar un număr, darămite “vârsta mea”. Mă simt și arăt VIE, râd ca un copil, muncesc ca un adult, gândesc ca o femeie, îmi asum tot ce sunt și tot ce am. Și sunt fericită pentru asta. Și am muncit pentru asta. Și m-am căutat pentru asta. Și m-am găsit.
Consider că suntem atemporali. Suntem frânturi de stele, iar stelele sunt pe cer dintotdeauna și acolo vor fi mereu.
Uităm că suntem praf magic și ne cufundăm în rutina vieții de zi cu zi, ne lăsăm copleșiți de griji de tot felul și ne lăsăm spulberați de vijelia banalului și a fricii. Uităm să ne zâmbim când ne privim în oglindă, uităm să ne mângâiem sufletele cu clipe doar pentru noi, uităm să ne hrănim mintea și corpul cu ceea ce este sănătos si vital: iubire de sine. Iar iubirea de sine nu o confundăm cu egoismul, nu, dragii mei, căci iubirea de sine este izvorul tuturor celorlalte iubiri.
Va invit, așadar, să aveți încredere în resursele voastre, căci sunt acolo, freamătă fără epuizare și au nevoie să le dați drumul. Iubiți-vă, zâmbiți-vă, îngrijiți-vă, priviți-vă pe voi înșivă așa cum va doriți să va privească cei dragi. Fiți constanți cu voi, fiți blânzi, nu vă pierdeți niciodată zâmbetul din ochi și de pe buze. Viața este în voi, izvor nesecat. Fiți mereu atenți la răspunsurile voastre emoționale, căci ele vor spune întotdeauna adevărul. Și adevărul e că…Tinerețea nu are bătrânețe.
Va aștept cu drag să aflați mai multe!
