Eu sunt Monica. Mamă pentru copilul meu, copil pentru mama mea.
Cred că… de când mă știu, am iubit copiii. Îmi aduc aminte, vivid, că eram în școală generală și mama mea avea o colegă de muncă ce abia născuse. Când venea în vizită la noi, venea și cu bebelușul. Iubeam să stau pe canapea cu bebe în brațe. Mirosea a lapte cald și a liniște. Când îl priveam, se oprea timpul în loc. Până să devin eu însămi mamă, îmi plăcea să fiu mama pentru alții. Chiar dacă aveau ei mama lor. Îmi plăcea cum mă primeau în lumea lor frumoasă, îmi plăcea cum radeau cu toată fața, mă pierdeam cu totul în zâmbetul lor și în ochii lor limpezi.
În timp, însă, am început să întâlnesc și cazuri care îmi făceau sufletul să plângă. Aflăm că există copii pentru care copilăria nu arată așa cum știam eu. Aflăm că există copii buni și deștepți, că există copii cu talente nebănuite, cu pasiuni care ar muta munții și ar răsturna lumi, care…nu au șansa. Nu au șansa de a excela. Nu au șansa de a evolua. Nu au șansa de a vedea că “POT”.