Tu pentru ce ai mulțumit ultima oară?
Un vechi proverb românesc spune despre recunoștință că este o „floare rară”. Și aproape niciodată înțelepciunea populară nu a dat greș în ce a grăit. În lumea zilei de azi, în realitatea socială de care ne lovim zi de zi, multe sentimente pozitive sunt flori rare. Iubirea, bunătatea, blândețea, recunoștința. Recunoștința este principalul exemplu de atitudine față de lume care ne protejează chiar și în cele mai dificile situații. Și nu vorbesc despre simple bune maniere, ci despre percepția autentică a faptului că în orice situație există ceva pentru care să fii recunoscător. Asta ține foarte mult și de cum alegem să ne setăm efectiv modul de a gândi și de a percepe. Dar asta e un subiect pentru o discuție viitoare. Recunoștința este practic o manifestare a iubirii, și nu mă refer aici la iubirea romantică, ci la acea iubire pe care o simțim invadandu-ne mintea și sufletul când suntem puși în față lucrurilor frumoase, care nu tin neapărat de noi. Când ne referim la recunoștință față de altcineva, se definește că un drum cu două sensuri, căci beneficiază de efectele ei miraculoase nu doar persoanele față de care o simțim și o arătăm, ci și noi. Cafeaua preparată în fiecare dimineață cu drag de partener, zâmbetul copilului tău când vii acasă, un cuvânt bun primit de la cineva, răspunsul la telefon al unui prieten atunci când ai nevoie de el, sunt lucruri pentru care uităm să fim recunoscători. O zi care începe, un apus de soare, sunetul ploii, zăpada care scârțâie, valurile marii. Faptul că avem oameni dragi în jur, un acoperiș deasupra capului, un loc de muncă. Sănătatea. Uităm mereu că suntem fragili precum o coajă de ou, uităm că nu suntem indistructibili și neinlocuibili, uităm că suntem o fărâmă de praf în acest univers infinit, praf de stele, într-adevăr, dar chiar și așa…o fărâmă de praf. Uităm că nu dominăm nimic și că depindem de bunăvoința naturii. Și de aceea le luăm pe toate ca și când ni se cuvin și uităm să mulțumim. Să mulțumim altora, să mulțumim unei instanțe superioare, oricare ar fi ea, să mulțumim planetei că ne acceptă că musafiri, să ne mulțumim nouă la final de zi.
Înțelegem adesea importanța reală a unui lucru atunci când îl pierdem. Și nici măcar atunci nu ne dăm seama ce anume s-a întâmplat și de ce am ajuns în acel punct, căci tindem mereu să căutăm vina în afara noastră. Partenerul, cutare model de educație primit în copilărie, vecinul, șeful, horoscopul.
Prin formularea gândurilor noastre ne modelăm realitatea în fiecare zi. Cât de departe ne putem determina destinul, e o varianta improbabila, dar cu siguranță, atitudinea noastră față de viață poate face diferența. Cel care nu simte recunoștință și își petrece timpul plângându-se de ceea ce nu are sau de aspectele negative din viata sa, nu face altceva decât să elibereze și să experimenteze în fiecare zi sentimente negative precum furie, frustrare, frică, nemulțumire. El resimte această negativitate atât față de sine, cât și față de ceilalți.
Când ai închis ultima dată ochii și ai coborât un pic de pe crestele ego-ului? Când te-ai bucurat realmente și din tot sufletul de căldura soarelui sau de râsul vesel al unui copil? De sunetul ploii si de foșnetul frunzelor de toamnă? Când ai simțit bucurie fără margini când ți-ai revenit după o răceală serioasă, sau o durere de ceva? Când ai spus ultima dată mulțumesc cuiva pentru un mic gest? Plictisitor sau desuet, ai zice, în ziua de azi? Ai zice că lumea nu apreciază? Dar tu cât te apreciezi pe tine? Dar pe ceilalți, cât îi apreciezi? Cel mai bine, atunci când vrei să schimbi ceva, e să începi cu tine. Și crede-mă, efectele nu vor întârzia să se facă simțite.
Într-o lume ca cea de azi, dominată de competiție și atât de plină de furie și ostilitate, „a preda” bunătatea și recunoștința unui copil poate părea contra-tendință. Dar, in fapt, poate fi chiar antidotul. Despre asta, însă, în episodul următor!
Vă iubesc și va mulțumesc. Zi de zi.
