Observ că se discuta intens despre autenticitate. Mai ales în social media. Pentru că e cea mai la îndemână de urmărit. Se propovăduiesc cărți și TED talks, se scriu mesaje motivaționale pe genți și tricouri, se scornesc texte, desene și idei de tot felul care să ne inspire în a fi noi înșine. Și mi se pare că niciodată nu am fost mai departe de ceea ce ar trebui să fim.
Nu îmi place să folosesc cuvântul trebuie. Duce cu gândul la obligativitate, la militărie, la sarcini. Însă îl voi folosi cu multă convingere în spusele de azi, căci TREBUIE să ne dăm seama cum AR TREBUI să fim. Pentru noi, nu pentru ceilalți. Pentru sănătatea noastră fizică, mentală, emoțională.
Urmărim fervent păreri, sfaturi, postări și articole care au că temă principala “cum să fii tu însuți”. Căutăm febril tot felul de cărți și discursuri motivaționale, care să ne valideze sau să ne recalibreze pe un drum considerat corect. Dăm share la toate video-urile și citatele care insistă pe această tema. Încercăm să părem că suntem în controlul nostru. Că ne cunoaștem, că știm ce vrem, ce simțim, ce căutăm, că știm cine suntem cu adevărat.
Într-o societate care promovează gândirea liniară, care susține consumerismul, care tratează moda că pe o manieră de “înregimentare”, care ne otrăvește picătură cu picătură trupul, sufletul, mintea, o societate în care valorile sunt umbrite de influenceri seci și bloggerite incapabile să croiască o idee unică, a fi tu însuți devine o luptă. O luptă a ta cu exteriorul, dar și cu interiorul. Un război, în toată regula. Tot acest bombardament, din toate părțile, cu idei despre “cum să fii”, cu manipulări fine, dar agresive, care ne fac să ne comparăm cu alții și să uităm de noi, creează prăpastii în noi înșine, și ajungem să ne pierdem. Ne îmbrăcăm în cutare fel, căci așa se îmbracă X și ni se pare că arată fabulous. Ne aranjăm casa în cutare fel pentru că așa o face Y și ni se pare că ruptă din revistele de design. Ne coafăm și ne machiem în cutare fel…doar așa o face Z și ni se pare că e potrivit și pentru noi. Alegem cutare job, știm că e la modă și ar aduce bani. Ce dacă ne simțim mizerabil într-un birou, unde suntem nevoiți să ne petrecem 9-10 ore pe zi? Banii oare înlocuiesc timpul pierdut și insatisfacția profesională? Ce dacă nu ne regăsim într-o relație cu un anumit tip de om, dacă seamănă pe Instagram cu relația sclipitoare pe care o afișează domnișoara-vedetă și domnisorul-vedetă? Ce dacă ne regăsim gândind gânduri care nu ne aparțin? Ce dacă ascultăm muzică ce nu ne face sufletul și trupul să tresare? E “la modă”. Trendy. Hip. Asta ascultă/fac influencerii.
De ce să ne căutăm pe noi înșine, când putem, atât de ușor, să ne privim din afară prin ochii altora? Este obositor și ia timp. Nu avem timp, nu avem niciodată timp. Avem timp pentru job, pentru partener, pentru amici, pentru social media, pentru butonat telefonul ore în șir, dar nu avem timp pentru noi. Pentru că noi suntem work in progress. Nu există pauză în munca asta, iar startul este tare anevoios.
Noi, de fapt, avem nevoie că de aer de validare socială, de recunoaștere din partea altora, de acceptare. Să ne accepte alții, în lumea lor. Fără că noi să ne acceptăm, în lumea noastră.
Ne uităm la reacția celorlalți când ne privesc, dar noi nu o facem niciodată. A, da, ne uităm în oglindă, să vedem cât de bine arătăm, cât de bine pus la punct este make-up-ul, cât de fancy este ținuta. Dar nu ne luăm timp să ne uităm în noi, să vedem dacă suntem unde ne dorim, dacă avem în jur oamenii pe care ni-i dorim, dacă avem un job care ne aduce mulțumire, dincolo de bani, dacă avem sufletul împăcat, dacă ne e trupul sănătos și mintea curioasă.
Facem bani, dar pierdem timp. Facem poze, dar pierdem momente. Construim imagini perfecte dar, în spate, ni se dărâma visele.
Ne ghidăm adesea după motto-ul “go with the flow”, căci sună drăguț și spontan. Și la modă. Și ne ia valul, și da cu noi de pământ, și ne ridică iar, și ne izbește de stânci. Valul trebuie simțit, urmărit și niciodată subestimat. Iar noi…noi trebuie să avem grijă ce val alegem, mai precis al cui val. Nu suntem într-o competiție, viața nu este o cursă scurtă și intensă. Este un maraton, iar pentru maraton îți trebuie rezistență, răbdare și consecvență. Și perseverență. Trebuie să fii în contact cu tine permanent, să îți știi punctele forte și pe cele sensibile, să nu îți pese ce spun alții și să îți construiești propria validare. La început și la final de zi, ești tu cu tine. Când tu cu tine ești bine, toate se așează la locul lor, că într-un joc puzzle bine construit. Și ce nu îți este necesar, se elimină automat. Dar pentru asta trebuie să lași să cadă toate măștile pe care ti le-ai creionat atât de atent, trebuie să lași să cadă toate straturile sub care se ascunde adevărata ta ființă. Căci ea merită tot efortul tău și toată atenția ta, ea este cea care te reprezintă și fără de care ești pierdut, ea este nucleul care înglobează tot ce însemni TU. Iar tu meriți să fii real. În realitatea ta, nu a altora.
Într-o lume în care poți fii orice, fii TU.
