Închide ochii. Respiră adânc. Privește în tine.
Ce vezi? Cum te vezi? Prin ce ochi te vezi?
Dar de simțit, ce simți?
În realitatea zilelor noastre, totul merge pe repede înainte. Suntem asaltați continuu de sarcini copleșitoare la muncă, de sarcini copleșitoare acasă… până și drumurile parcurse în traficul urban infernal ne dau peste cap. Totul ne apasă. Ne sufocă. Ajungem obosiți la job, ajungem obosiți acasă. Ne culcăm obosiți, ne trezim extenuați. Undeva, pe parcurs, ne pierdem de noi.
Se spune că orice om are trei vieți. Viața profesională, viața personală(de familie) și viața privată. Sunt discuții interminabile pe fiecare temă și mi-e că dacă încep, nu mai termin. Le vom aborda pe toate, însă azi vreau să mă opresc la ultimele două. Sau mai precis, la confuzia care se face între ele.
Viață personală, sau viața de familie, este acel palier al vieții noastre în care suntem partener și/sau părinte. În viața personală avem rolul foarte clar conturat, aici se discuta și de adaptabilitate, și de compromis. Este definită de conceptul “cine ești tu în relație cu cel de lângă tine”, fie el partener sau copil. Ea este în foarte strânsă legătură cu viață privată, iar aici mă refer la zona vieții tale care e definită de ideea “ cine ești tu în relație cu tine”. Una fără alta nu pot exista, sau, dacă există, ambele ajung să fie disfuncționale. Să ne aducă frustrare și nemulțumire. De aceea afirm cu tot sufletul și cu toată convingerea că fundația celorlalte două “vieți” este viața privată. Viața ta cu tine. Ia-ți câteva minute și pune-te față în față cu tine. Cum îți e? Te poți privi adânc în ochi și în suflet și spune “asta sunt și îmi sunt suficient”? Îți zâmbești? Știi că tu singur ai forță să muți un munte? Știi că tu singur poți potoli furtunile? Să știi că poți!
Teama este cea mai înfricoșătoare emotie
Adesea ne pierdem în rolurile pe care ni le impune societatea și în care ajungem să ne rupem de noi înșine. Ajungem să ne înghesuim în locuri în care nu ne potrivim. Ne lipim în puzzle-uri în care nu aparținem. Și facem asta pentru că nu ne suntem de ajuns. Pentru că ne e teamă, mai ales de singurătate. Teama este cea mai înfricoșătoare emoție, căci ne slăbește puterea de a FI, de a NE crea, de a desena realitatea sufletului nostru. Și din teamă, fugim de noi, către alții. Iar acei alții pot sau nu pot fi alegerea ideală.
Oamenii pe care alegem să îi avem în viața noastră sunt esențiali pentru dezvoltarea noastră ca indivizi autentici, puternici și satisfăcuți. Pe orice plan. Iar oamenii ni-I alegem în funcție de noi. Unii ne sunt daruri, alții ne sunt lecții. Toți ne sunt experiențe prin care ne cunoaștem și ne reconectam la noi. Sau ne depărtam de noi. Aici trebuie să fim tare, tare atenți. Căci dacă nu avem o legătură sănătoasă și statornică cu noi înșine, putem să cădem pradă celor care ne pot “vampiriza” energetic și sufletește.
Nu consider că există oameni răi, sau rău intenționați. Există doar oameni care vor să își acopere nevoile. Iar nevoile vin din lipsuri. Nu scuz pe nimeni și nu consider că scopul iartă mijloacele, însă așa văd lucrurile. Suntem toți în căutarea fericirii, așa cum o percepe fiecare. Însă modalitatea în care vrem să ajungem la ea este subiectivă și fiecare trebuie să și-o asume.
Însă nu suntem puși pe acest pământ pentru a satisface nevoile altora. Ci pe ale noastre. Nu suntem nici servitor pentru altul, ci pentru noi. Nu suntem stăpân pentru altul, ci pentru noi. Nu suntem medicul și psihologul nimănui. Nu trebuie să reparăm pe nimeni. Nu trebuie să luăm ceșcuțe “sparte” și să le lipim cu suflet din noi. Nu trebuie să căutăm sprijin în afară, ci înăuntru. Nu trebuie să acceptăm nimic care doare. Nu trebuie să clădim un zid în jur, dar nici să fim pod de trecere pentru oricine. Nu trebuie să fugim de nimeni, dar nu trebuie să fugim de noi. Nu putem iubi pe altul, dacă nu ne iubim pe noi. Nu trebuie să umplem tăcerea. Nu trebuie să întâmpinăm dorințe. Nu trebuie să citim gânduri. Nu e NIMENI DATOR să facă PE ALTCINEVA fericit. Suntem creatorii propriei noastre vieți.
Totul vine lin, ca o apă cristalină de izvor peste pietre curate de munte, atunci când suntem în pace cu noi. Când ne înțelegem în complexitatea și simplitatea noastră, când ne asumăm bunele și relele noastre și când facem pace cu demonii noștri. Când ne împrietenim cu noi înșine și ne punem pe primul loc. Atunci, toate celelalte piese de puzzle se vor așeza în locul potrivit.
